Cele mai emoționante poeme din Primul Război Mondial
Poezia primului război mondial a descris teroarea tranșeelor și inutilitatea războiului
Națiunea va tăcea astăzi la ora 11:00, la 100 de ani de la cele două minute de reculegere observate pentru prima dată în Ziua Armistițiului din 11 noiembrie 1919.
Alții se vor alina și se vor inspira din poezia din cel mai mare război al Marii Britanii.
Primul Război Mondial a fost unul dintre momentele fundamentale ale secolului al XX-lea în care soldații alfabetizați, cufundați în condiții inumane, au reacționat la împrejurimile lor în poezii, scrie profesorul de engleză Dr. Stuart Lee despre Universitatea Oxford. Arhiva digitală de poezie din primul război mondial .
Potrivit BBC IstorieExtra , aproximativ 2.200 de scriitori au publicat poezii despre Marele Război între 1914 și 1918, dintre care 25% femei și mai puțin de 20% bărbați în uniformă.
Mai jos sunt unele dintre cele mai bune, scrise în anii Primului Război Mondial și nu numai.
În Flanders Fields, de John McRae
În câmpurile din Flandra suflă macii Între cruci, rând pe rând, Care ne marchează locul; iar pe cer Ciocârlele, încă cântând curajos, zboară. Se auzeau puţin printre tunurile de dedesubt.
Noi suntem morții. Cu câteva zile în urmă, am trăit, am simțit zorii, am văzut strălucirea apusului, am iubit și am fost iubiți, iar acum zacem în câmpurile din Flandra.
Luați cearta noastră cu vrăjmașul: Ție din mâinile greșite aruncăm torța; Fii al tău ca să-l ții sus. Dacă vei rupe credința cu noi, cei care murim, nu vom dormi, deși macii cresc în câmpurile din Flandra.
Marching Men, de Marjorie Pickthall
Sub cerul plat de iarnă am văzut trecând o mie de Hristoși. Au cântat un cântec inactiv și liber, în timp ce urcau la calvar.
Nepăsători de ochi și buze aspre, Ei au mărșăluit în cea mai sfântă părtășie. Pentru ca raiul să vindece lumea, și-au dat visele lor născute pământului pentru a acoperi mormântul.
Cu sufletele necurățate și cu suflarea neclintită Au luat sacramentul morții. Și pentru fiecare, departe, depărtat, Șapte săbii au sfâșiat inima unei femei.
Soldatul, de Rupert Brooke
Dacă ar trebui să mor, gândește-te doar la asta: că există un colț de câmp străin care este Anglia pentru totdeauna. Pe acel pământ bogat va fi ascuns un praf mai bogat; Un praf pe care Anglia l-a purtat, modelat, conștientizat, Și-a dat, odată, florile ei să iubească, căile ei de a hoinări, Un trup al Angliei, respirând aer englezesc, Spălat de râuri, binecuvântat de soarele de acasă. Și gândește-te, această inimă, tot răul vărsat, Un puls în mintea veșnică, nu mai puțin Dă undeva înapoi gândurile date de Anglia; Vederile și sunetele ei; visează fericit ca ziua ei; Și râs, învățat de la prieteni; și blândețe, În inimile în pace, sub un rai englezesc.
A Dead Boche, de Robert Graves
Voi care mi-ați citit cântecele de război și ați auzit doar de sânge și faimă, vă spun** (ați mai auzit că s-a spus) War’s Hell! si daca te indoiesti la fel,Azi am gasit in lemnul MametzUn anume leac pentru pofta de sange:Unde, sprijinit de un trunchi sfaramat,Intr-o mare mizerie de lucruri necurate,Sta un Boche mort; se încruntă și putea Cu hainele și fața de un verde ud, cu burtă mare, cu ochelari, cu părul tăiat, picurând sânge negru din nas și barbă.
My Boy Jack, de Rudyard Kipling
Ai vești despre băiatul meu Jack? Nu cu marea asta. Când crezi că se va întoarce? Nu cu vântul care bate și cu valul asta.
Mai știe cineva despre el? Nu această maree. Căci ce este scufundat cu greu va înota, Nu cu acest vânt care sufla și această maree.
O, dragă, ce mângâiere pot găsi? Niciunul în această maree, Nici vreo maree, Cu excepția faptului că nu și-a făcut de rușine neamul — Nici măcar cu vântul acela care sufla și valul acela.
Atunci ține-ți capul cu atât mai mult,Această maree,Și fiecare maree;Pentru că el a fost fiul pe care l-ai născut,Și l-a dat acelui vânt care sufla și acelui val!
Pentru cei căzuți, de Robert Laurence Binyon
Cu mândră mulțumire, o mamă pentru copiii ei, Anglia plânge pentru moartea ei peste mare. Carnea cărnii ei au fost, spiritul spiritului ei, Căzuți în cauza celor liberi.
Solemn tobele tremură: Moartea august și regal Cântă întristarea în sfere nemuritoare. Există muzică în mijlocul pustiirii Și o glorie care strălucește peste lacrimile noastre.
Ei au mers cu cântece la luptă, erau tineri, drept cu membrele, fideli cu privirea, statornici și strălucitori. Au fost fermi până la capăt împotriva unor șanse nenumărate, au căzut cu fața la dușman.
Ei nu vor îmbătrâni, așa cum îmbătrânim noi cei rămași: Vârsta nu-i va obosi, nici anii nu-i vor osândi. La apusul soarelui și dimineața Ne vom aminti de ei.
Nu se mai amestecă cu tovarășii lor care râd; nu mai stau la mesele familiare ale casei; nu au nimic în munca noastră din timpul zilei; dorm dincolo de spuma Angliei.
Dar acolo unde sunt dorințele noastre și speranțele noastre profunde, Simțite ca un izvor care este ascuns vederii, Până în cea mai lăuntrică a propriei țări, ei sunt cunoscuți Așa cum stelele sunt cunoscute Nopții;
Ca stelele care vor străluci când suntem țărână, Mișcându-se în marșuri pe câmpia cerească, Ca stelele care sunt înstelate în vremea întunericului nostru, Până la sfârșit, până la sfârșit, ele rămân.
Cenotaful, de Charlotte Mew
Nu vor fi încă verzi acele câmpuri nemăsurate, unde abia ieri s-a vărsat sângele sălbatic dulce al tinereții minunate; Există un mormânt al cărui pământ trebuie să țină o pată prea lungă, prea adâncă, deși pentru totdeauna putem vorbi cu atâta mândrie. călca.Dar aici, unde privitorii de vetrele singuratice din împingerea unei săbii lăuntrice au sângerat mai încet, Vom construi Cenotaful: Victorie, înaripat, cu Pace, înaripat și el, la capul coloanei. Și peste scară, la piciorul - oh! aici, lasă mâinile pustiite, pasionate să răspândească Violetele, trandafirii și dafinul cu micile dulci lucruri sclipitoare de la țară Vorbind cu atâta dorință despre alte Izvoare Din grădinile micilor locuri unde s-a născut și s-a crescut fiul sau iubita. În somn splendid, cu o mie de frațiLa iubiți - la mame Și aici zace el: Sub violet, verde, roșu, Totul este viață tânără: trebuie să rupă inimile unor femei pentru a vedea Un astfel de cuvertură curajoasă și gay la un astfel de pat! Numai când totul este gata și a spus: „Dumnezeu nu este batjocorit și nici morții nu sunt. Căci aceasta va sta în piața noastră - Cine va vinde, cine va cumpăra (Vei sau Îi vei îndemna fiecare cu mai multă har)? Chipul de curvă și de vânzător În timp ce își conduc târgurile, este Fața lui Dumnezeu: și o față tânără, jaloasă, ucisă.
Pentru dragostea lui, de Ivor Gurney
El a plecat și toate planurile noastre sunt într-adevăr inutile. Nu vom mai merge pe Cotswolds, unde oile se hrănesc în liniște și nu ținem seama.
Corpul lui, care a fost atât de rapid, nu este așa cum îl știai tu, pe râul Severn, sub albastru Conducând mica noastră barcă prin.
Nu l-ai cunoaște acum... Dar totuși a murit Nobil, așa că acoperi-l cu violetele mândriei Purple din partea Severn.
Acoperă-l, acoperă-l curând! Și cu un set gros de flori amintite-Ascunde acea umedă roșie, Lucru pe care trebuie să-l uit cumva.
Dulce and Decorum Est, de Wilfred Owen
Îndoiți dublu, ca niște cerșetori bătrâni sub saci, Ciocniți în genunchi, tușind ca niște mărgine, am blestemat prin nămol, Până la rachetele bântuitoare ne-am întors cu spatele Și spre odihna noastră îndepărtată au început să se plimbe cu greu. Bărbații au mers adormiți. Mulți își pierduseră cizmele, dar șchiopătau, încălțați cu sânge. Toate au mers șchiop; toti orbi;Beat de oboseala; surd până și la zgomotele de obosiți, depășiți cinci-nouă care au căzut în urmă.
Gaz! GAZ! Repede, băieți! - Un extaz de bâjbâială, Montarea căștilor stângace exact la timp; Dar cineva încă țipa și se poticnea Și zbârnâia ca un om în foc sau var... Întuneric, prin geamurile cețoase și lumina verde groasă, Ca sub I verde mare, l-am văzut înecându-se.
În toate visele mele, înaintea vederii mele neputincioase, El se aruncă spre mine, jgheaburi, sufocându-se, înecându-se.
Dacă în niște vise înăbușitoare și tu ai putea umbla în spatele căruței în care l-am aruncat, Și să privești ochii albi care se zvârceau în fața lui, Fața lui agățată, ca un diavol bolnav de păcat; Dacă ai auzi, la fiecare zdruncinare, sângele Vin gargară din plămânii stricați de spumă, Obscen ca cancerul, amar ca răni de răni ticăloase și incurabile pe limbi nevinovate, --Prietene, n-ai spune cu atâta poftăCelor înflăcărați de vreo glorie disperată, Vechea minciună: Dulce et decorum este Pro patria mori.
În Germania, de Charles Hamilton Sorley
Ești orb ca noi. Niciun om nu a conceput-o, iar nimeni nu a pretins cucerirea pământului tău. Dar bâjbâi atât prin câmpuri de gândire închise. Ne împiedicăm și nu înțelegem. Ai văzut doar viitorul tău în mare măsură planificat, iar noi, căile înguste ale propriei noastre minți, Și în cele mai dragi moduri unii altora stăm, Și șuierăm și urăm. Iar orbii se luptă cu orbii.
Când este pace, atunci putem vedea din nou Cu ochi noi câștigați unul altuia forma mai adevărată Și mirare. Devenit mai iubitor și mai cald Vom prinde mâinile ferme și vom râde de vechea durere, Când este pace. Dar până la pace, furtuna, întunericul și tunetul și ploaia.
MCMXIV, de Phillip Larkin
Rândurile acelea lungi și neuniforme Stând la fel de răbdătoare Ca și cum ar fi fost întinse în afara Parcului Oval sau al Vilei, Coroanele de pălării, soarele Pe fețe arhaice cu mustață Rânjind ca și cum ar fi totul O lacă de sărbătoare a lunii august;
Iar magazinele închise, cei înălbit Nume stabilite pe jaluzele de soare, sterile și suveranii, Și copiii îmbrăcați întuneric la joacă Chemați după regi și regine, Reclamele din tablă Pentru cacao și twist și cârciumi larg deschise toată ziua;
Iar peisajul rural nu-i pasă: Numele locurilor s-au aburit cu ierburi înflorite și câmpuri, umbrirea liniilor Domesday Sub liniștea neliniștită a grâului; Servitorii îmbrăcați diferit, cu camere minuscule în case uriașe, praful din spatele limuzinelor;
Niciodată o astfel de inocență,Niciodată înainte sau de atunci,Așa cum s-a schimbat în trecut.Fără un cuvânt – bărbații Lăsând grădinile îngrijite,Miile de căsătorii,Durează puțin mai mult:Niciodată o astfel de inocență.
Break of Day in the Trenches, de Isaac Rosenberg
Întunericul se prăbușește. Este același vechi druid Timp ca întotdeauna, Doar un lucru viu îmi sare mâna, Un șobolan sardonic ciudat, În timp ce trag macul parapetului Să-mi lipesc după ureche. Drog șobolan, te-ar împușca dacă ar ști Cosmopolitul tău simpatii. Acum ai atins această mână engleză. Vei face același lucru cu un german. În curând, fără îndoială, dacă va fi plăcerea să traversezi verdele adormit între ele. Se pare că rânjiți în interior când treceți. Ochi puternici, membre fine, atleți trufași, mai puțin întâmplător decât tu pe viață, Legături de capricii crimei, Întinsă în măruntaiele pământului, Câmpurile sfâșiate ale Franței. Ce vezi în ochii noștri La fierul și flacăra care țipă Aruncată prin ceruri nemișcate? rădăcinile sunt în venele omului Picătură și pică mereu; Dar a mea în urechea mea este în siguranță — Doar puțin alb de praf.
Pentru un supraviețuitor al campaniei din Mesopotamia, de Elizabeth Daryush
Epoca risipită a războiului este un țărm pustiu, așa cum știu cei care au trecut acolo, un loc
Unde, în zgomotul zgomotului umflat și al distrugerii, roată vulturii sălbatici, pofta și teroarea se bazează; Unde, pregătindu-le pentru ei, pândesc sumbrele forme barbare, foamea, boala și durerea, Care, tăind toată frumusețea vieții mădular din mădular, Zdrobește este ca o prostie pe câmpia pietroasă.
Un deșert: – și cei care, ca și tu, ai fost Urmași ai îngerului războiului, Jertfa, (Pași severi până dincolo de scena chinului brut, Părește deasupra deviilor fricii și ale viciului) Să știi că fulgerul privirii lui fantomatice a distrus pentru ei pentru totdeauna căile mici ale pământului.
Aici zacem morți, de A. E. Housman
Aici morți zacem Pentru că n-am ales Să trăim și să rușinăm pământul din care am răsărit.
Viața, desigur, nu este nimic de pierdut, dar tinerii cred că este, iar noi eram tineri.
iunie 1915, de Charlotte Mew
Cine se gândește la primul trandafir al lui Iunie astăzi? Numai un copil, poate, cu ochi strălucitori și păr strălucitor, va ajunge în jos. Pe o alee verde însorită, până la noi aproape la fel de departe precum sunt stelele neînfricate de la aceste lămpi voalate ale orașului. Ce este mic. June într-o lume mare zdrobită, cu ochii întunecați De la prea mult privit pe chipul durerii, pe chipul spaimii? Sau ce este lumea zdrobită pentru June și pentru el De mâna mică dornică, ochii strălucitori, capul aspru și strălucitor?
Poate de Vera Brittain
(Dedicat logodnicului ei Roland Aubrey Leighton, care a fost ucis la vârsta de 20 de ani de un lunetist în 1915, la patru luni după ce ea a acceptat cererea lui în căsătorie)
Poate într-o zi soarele va străluci din nou, Și voi vedea că încă cerul este albastru, Și mai simt încă o dată că nu trăiesc în zadar, Deși lipsit de Tine.
Poate că pajiștile aurii de la picioarele mele vor face orele însorite ale primăverii să pară vesele, Și voi găsi florile albe de mai dulci, Deși ai murit.
Poate că pădurile de vară vor străluci strălucitoare,Și trandafirii purpuri vor fi din nou drepți,Și câmpurile de recoltare de toamnă o încântare bogată,Deși nu ești acolo.
Poate că într-o zi nu mă voi micșora de durere Să văd trecerea anului pe moarte și să ascult din nou cântecele de Crăciun, Deși nu poți auzi.
Dar, deși Timpul bun s-ar putea reînnoi multe bucurii, există o bucurie cea mai mare pe care nu o voi cunoaște din nou, pentru că inima mea pentru pierderea Ta a fost frântă, cu mult timp în urmă.
